Swim with dolphins: Venezuela

"Nadar con delfines" este un sport care se practica peste tot in lume. "Sa inoti cu delfinii" a devenit o atractie pentru turisti, pe langa bine-cunoscuta terapie cu delfinii, care se aplica oamenilor cu diferite handicapuri (o sa dezvolt intr-un post separat subiectul asta).

In Venezuela a fost a treia oara in viata mea cand m-am dus sa inot in acelasi bazin cu delfinii, intr-un parc amenajat special pentru acest scop. Nu conteaza cum arata parcul sau ca nu era nimeni in vizita (cine este interesat, pot da toate detaliile intr-un mail separat), aici voi povesti despre delfini. Am intrat in bazin numai dupa ce ni s-a facut un mini training pe un delfin de plastic, in marime naturala:

• pot intra in bazin grupuri de pana la 20 de oameni.
• nu ai voie sa intri cu solutii de bronzat sau care contin coloranti, chimicale;
• nu ai voie sa intri cu inele, lanturi, bratari sau orice ar putea rani pielea delfinilor;
• nu ai voie sa atingi delfinii in zona ochilor, a gurii, a gaurii de deasupra capului (prin care respira);
• nu ai voie sa faci alte gesturi in afara celor pe care ti le indica supraveghetorii. Normal ca am vazut numai femei cu unghii lungi si false, care incercau sa isi lipeasca nu-stiu-ce plasturi pe inele, ca sa nu lase aurul din mana, cu diferite bube pe piele... ma rog, nu vreau sa vorbesc despre oameni si ce inteleg ei din viata. Asta este un blog exclusiv despre animale.

Asa ca revin: prima "proba" a fost sa facem cunostinta cu cele doua delfinutze care erau "de serviciu" in ziua aceea. Belen si Macarena.

Belen avea 15 ani, Macarena avea 25 de ani si o zgarietura urata exact langa aripioara. O urma perfecta de unghii, exact 4 dungi, una langa alta, sangerand deja. Cand am intrebat ce e cu rana aia, mi-au raspuns ca s-o fi zgariat in joaca, prin bazin...

Aceasta prima proba, delfinii inotand incet in fata noastra, ca sa ii putem atinge, a durat cam 10 minute, din cele 20 cat tinea show-ul. In urmatoarele 5, delfinii erau pusi sa cante. Trebuia sa misti din ambele maini, ca si cum ai insuruba un bec si delfinii scoteau sunetele acelea celebre, pe care le gasesti si pe compilatiile de muzica "Sounds of Nature". De fapt, doar Macarena, Belen simula. Deschidea guritza, dar nu scotea nici un sunet. Nu am reusit sa imi dau seama daca nu ii placea sa cante sau nu se simtea tocmai bine.

Ultima proba si cea mai frumoasa (asta a depasit chiar si bucuria pe care am trait-o cu delfinii din Mexic) a fost veritabilul "sa inoti cu delfinii". Desi in Mexic una dintre regulile pe care au insistat serios supraveghetorii era sa nu atingi aripioarele delfinilor, cu atat mai putin sa tragi de ele (asadar, aceasta proba iesea in afara discutiei din start), aici, in Venezuela, delfinii erau probabil mai puternici. Bateai cu palma in apa, asta era semnul pentru ca delfinul sa vina la tine, prindeai cu ambele maini aripioara dorsala, te intindeai deasupra lui si delfinul inota cu tine. Asta a fost, intr-adevar, cea mai frumoasa experienta din lume. Daca nu as fi stiut ca exista sansa ca pe delfin sa il doara, daca nu ar fi fost toti oamenii care se hlizeau si strigau, daca nu as fi fost om, ci pasare... Da, m-am gandit la filmul lui Luc Besson si m-am mustrat pentru ca, atunci cand am vazut filmul pentru prima data, am zis despre Jacques Mayol ca a fost un autist, un alienat, daca a putut sa prefere delfinii oamenilor. Inotand cu delfinii - la propriu - am simtit cat de usor e sa ai incredere in ei si sa ii lasi sa te duca...

A durat putin, mult prea putin. Delfinii au capatat bucati de peste in tot timpul asta. Erau programate 3 show-uri de acest gen pe zi. Intrarea pentru o singura persoana costa 50 USD. Asadar, la o singura tura castigau 1.000 USD. Delfinii fusesera adusi de la un circ. Ca si cum aici nu erau tot la circ. Stiu ca suna ingrat: nu sunt de acord sa ii tina acolo, dar m-am dus sa inot cu ei. Da, m-am dus, pentru ca "between what you know and what you wish, lies the secret of the Big Blue."

You go down to the bottom of the sea, where the water isn't even blue anymore, where the sky is only a memory, and you float there, in the silence. And you stay there, and you decide, that you'll die for them. Only then do they start coming out. They come, and they greet you, and they judge the love you have for them. If it's sincere, if it's pure, they'll be with you, and take you away forever.

Vacanta in Venezuela (1) Guanaguanare Pescarusul care zambeste

Prima pasare pe care am vazut-o dupa ce am pashit pe tarmul Marii Caraibilor a fost un pescarus foarte galagios, care se evidentia sarind din pelican in pelican si cautandu-i in cioc. E cunoscut ca pescarusul care rade, pentru ca sunetele stridente pe care le scoate seamana cu un ras de copil.

Guanaguanare, cum am aflat ulterior ca se numeste, este un pescarus care apare pe tarm odata cu rasaritul soarelui si dispare abia dupa apus, in padurile de mangrove, unde isi adaposteste puii si cuibul. Intre orele 6 si 12 ale diminetii, singura lor grija este sa se tina (la propriu) de capul pelicanilor care pescuiesc, cu gandul ca or prinde si ei o bucatica dintr-un peste. De fiecare data cand pelicanul prinde un peste mic, cel putin 2 pescarusi guanaguanare ii sar pe cap, il ciugulesc de cioc si fac un zgomot infernal, de parca ar vrea sa il innebuneasca cu galagia, astfel incat sa dea drumul pestelui. Niciodata, dar absolut nici O data, nici un pelican nu reactioneaza agresiv. Desi aceasta vanatoare dureaza ore intregi si nu exista data in care pelicanul sa bage ciocul in apa dupa un peste si macar un guanagunare sa nu fie pe capul lui, ciugulindu-l si hulindu-l, pelicanii nu ii gonesc, nu ii ciupesc, nici macar nu scutura din pene, ca sa ii alunge.

Pe la ora 12, cand temperaturile ating 45 de grade, pelicanii se asaza pe pietre sau pe barci si se odihnesc. Atunci, pescarusii guanagunare raman fara rost. Sunt foarte abatuti, foarte dezolati, dezorientati, stau nemiscati pe plaja si scot din cand in cand cate un sunet razboinic, de parca ar spune: "hai, capul la fund!"

Asta a fost clipa in care am ales sa ma apropii si sa ii hranesc pe guanaguanare. Cu creveti, peste, alune si morcov fiert. Iata ce a iesit:

Cel mai frumos moment din toate a fost cand din zecile de pasari care zburau in jurul meu si piuiau s-a auzit un sunet puternic, distinctiv, cu multa personalitate. Parea cineva care isi revendica drepturile sau ma cearta pentru ce fac: era un guanaguanare schiop. "Schiopila", ca asa mi-a venit sa ii spun atunci. O baracuda ii mancase un picior. Am aflat mai tarziu ca multi dintre ei apuca soarta asta. Si ca exista in padure unii fara nici un picior, pe care ii ingrijesc iubitele sau copiii lor, care fac zeci de drumuri intr-o zi, de la mare in padurea de mangrove si inapoi, ca sa le duca in cioc cate un graunte sau o bucatica mica de peste.

Daca ar fi sa ii spun unui guanaguanare acum ceva, i-as spune: "Va rog sa imi pastrati secretul! Sa nu se afle niciodata ca, in ziua aia, la restaurant, v-am dat voua toata portia de shrimpi..."