3%, capitolul 1: Lumea care suntem

Lumea in care traiesc mi se pare din ce in ce mai mica. Si asta nu pentru ca n-ar fi pamantul de ajuns, ci pentru ca e plin de picioare. De marimi si mirosuri diferite, in fiecare zi mai multe picioare. Care sting un chistoc pe strada, lovesc un catel in fund, strivesc un gandac scarbos de bucatarie, calca iarba de langa semnul “nu calcati pe iarba”, apasa pedala de acceleratie a unui BMW sau, cel mai nobil, suporta un masaj reflexologic, care sa relaxeze creierul si inima.

Picioarele moderne o iau pe urmele incasilor sau joaca fotbal cu orfanii din Africa. Picioarele feminine nu mai ies ostentativ din fuste mini, ci acum se imbraca cu ciorapi/colanti/iegari si se asaza provocator in pozitia Sharonstone. Picioarele de bunici se tarasc pana la piata, in gumarii care acum se numesc “crocsi”. Prea multe picioare, ca sa mai ramana loc si pentru cap. Prea multi pasi, ca sa ramana liber drumul spre inima. Si acum nu pot sa nu imi pun intrebarea groaznica: oare cum ar fi aratat lumea, daca aveam fiecare cate patru picioare?!!?!

Am intrat in gradina zoologica din Bucuresti dupa multi ani, cu gandul sa vad maimutele. Era primavara devreme si abia li se deschisesera tarcurile de afara. Ultima cusca din padoc era o incapere cat o baie dintr-o garsoniera, foarte intunecata, cu gratii la fereastra, prin care nu am reusit sa deslusesc nimic. Cu o senzatie de amar ca s-a terminat cand abia incepuse, am dat sa ies. O ingrijitoare a strigat dupa mine:

- Acolo e cimpanzeul.

M-am intors brusc si mi-am afundat ochii si nasul in fereastra intunecata. Tot nu se vedea nimic. Doamna a avut atata bunavointa si mi-a deschis usa. Prima intalnire cu Felix, un mascul cimpanzeu de 37 de ani, a fost clipa in care a inceput lupta: doar 3% sa fie de vina pentru tot?

Felix s-a nascut la zoo, dintr-o familie de cimpanzei celebri de la Circul din Viena. A mai avut o sora, care a murit cu cativa ani in urma. A plans-o timp de 3 zile, nu a mancat, nu a baut, a stat aplecat asupra ei si a plans-o. Nu a permis nici unui ingrijitor sa se apropie de ei. Nu a vrut hrana, nu a vrut decat sa stea cu sora lui si poate sa ii spuna ce sa faca pe lumea cealalta a animalelor. Statea pe niste drugi de fier si cateodata, cand urmele de pe corp deveneau dureroase, se aseza pe un cauciuc de masina.

Cand amortea si acolo, se invartea in celula, pentru ca nu era loc de brahiatie. Si se gandea. Am stat mai mult de 1 ora si am plans. Ingrijitoarea nu stia ce sa faca, dar nici nu indraznea sa intrebe de ce plang. Statea langa usa si vietuia, tacuta. M-am uitat in ochii lui minute in sir, in timp ce incercam sa imi strecor cateva degete printre gratii, ca sa il pot mangaia. Dupa multa vreme am aflat ca primul lucru pe care nu trebuie sa il faci in apropierea unei maimute mari este sa te uiti fix in ochii lor. Asta inseamna ca ii declari razboi, inseamna agresiune pe fata.

In Olanda, acum cateva luni, Gorila Bokito a sarit din tarcul ei de la gradina zoologica din Rotterdam si a fugarit o doamna prin toata gradina zoologica, pentru ca aceasta venea cate 4 zile pe saptamana, timp de mai multe luni si se holba ore in sir la ea. Femeia a avut peste 100 de muscaturi pe corp si bratul fracturat. Gorila avea 11 ani si 180 kg. Specialistii in comportament au declarat ca gorilla a avut o criza de furie, pentru ca era privita in mod constant si se simtea amenintata.

De atunci, tarcul lui Bokito are oglinzi reflectorizante, astfel incat animalul nu mai poate vedea in afara, cu atat mai mult cu cat de la eveniment incoace numarul vizitatorilor creste in fiecare zi.

Felix nu a facut ca gorila Bokito. M-a suportat. Cu 3% in minus fata de mine, a simtit ca nu mai judec limpede si mi-a intins o mana de ajutor. Si mi-a lasat-o intinsa, pana la plecare.

Am incercat sa fac rost de niste bani, ca sa demarez constructia unui tarc potrivit pentru un cimpanzeu: cu iarba, cu copaci, cu jucarii, cu aer. Cimpanzeul este cel mai social dintre maimutele mari, lui ii place sa fie inconjurat permanent de prieteni, nu poate sa traiasca singur. Daca nu puteam sa ii aduc un prieten sau o fetita, macar o creanga de care sa se agate.


Conducerea gradinii m-a asigurat ca intentia mea este inutila, deoarece ei asteapta ca din moment in moment sa fie dati afara de acolo, pentru ca pamantul pe care se afla gradina este revendicat. Asa ca nici vorba de constructii sau amenajari noi. In proportie de 97%, oamenii trebuie sa isi ia animalele in carca si sa gaseasca alt loc. Cei 3% care ne mai raman noua, or fi de ajuns sa schimbe lumea care sunt?!...