Un elefant mi-a strapuns o ureche. Si acum atarna de ea. Si canta - culmea - "Un elefant/ Se legana/ Pe o panza de paianjan..."si aici se opreste si o ia de la capat. Ori isi da seama ca nu atarna pe o panza de paianjan ori isi da seama ca e numai el si atunci n-are cum sa cante in continuare "Doi elefanti/ Se leganau/ Pe o panza de paianjan..."
Bun si care-i problema? Problema e ca - fiind un ditamai elefantul - imi intoarce capul unde vrea el. Adica nu mai pot sa ma uit unde vreau eu, ci numai unde vrea el. Pe moment am fost contrariata, pentru ca nu vreti, credeti-ma, sa va fie condus capul de un elefant. Cu timpul, insa, fara sa am incotro, am inceput sa ma las condusa si sa ma uit, blanda, unde voia el sa se uite.
Problema a aparut de cand vrea sa se uite la mine. Pentru ca, fiindu-mi agatat de ureche, atunci cand intoarce capul spre mine, intorc si eu capul de la el. Pentru ca ma impinge cu trompa. Si se necajeste atat de tare...Crede ca imi intorc privirea de la el, ca nu vreau sa il vad si sufera. Uite si acum il vad ca sufera.
Si eu l-as scoate din ureche, insa nu cred ca se cade, pentru ca asa cum s-a infipt singur, mi se pare cuviincios sa il si las sa se desprinda singur. Si, sincer, e singurul animal care s-a prins si de mine si nu se lasa desprins, asa ca n-oi fi nebuna sa il scot cu mana mea.
Si ma tot chinui sa reusesc sa ne privim in ochi, fara sa il scot din ureche.
Sunt sigura ca ziceti "ce probleme are si asta". Ei, ia incercati voi sa va prindeti un elefant de ureche si dupa aia cautati-ma.
Secretul care ma apasa e ca elefantii nu plang. Si ma tem ca daca nu il ajut si il las in continuare sa incerce sa se uite la mine fara sa poata, o sa il determin sa planga. Nu mi-as ierta niciodata ca am invatat elefantii sa planga.
