Thursday, July 31, 2008

Cine ti-a rupt inima?


Toata lumea ma judeca pentru ca plang de cate ori imi aduc aminte de Steve Irwin. Am avut nesperata sansa de a ajunge in Noua Zeelanda si am gasit "My Steve", cartea pe care a scris-o Terri (sotia lui), dupa ce Steve a murit.

De cate ori ma intalnesc cu australieni, imi sare inima de bucurie ca am, in sfarsit, "cu cine sa il plang pe Steve". Din pacate, nici unul (indiferent de varsta sau de zona in care traieste) nu imi impartaseste nici entuziasmul, nici interesul.

Am citit "My Steve" in lacrimi. Nu am terminat-o, mai am vreo 20 de pagini, de frica. Ma gandesc ca, normal, finalul cartii va fi cel mai dureros si ma mai gandesc ca nu vreau sa mai leg inca un final la acest nume. O sa explic de ce plang cand aud/vad "Steve Irwin", nu ca sa ma justific, ci din acelasi motiv pentru care am si blogul asta: sper sa nu va mai fie frica sa fiti animale. Exista un singur motiv pentru care respect (uneori iubesc si, de cele mai multe ori, invidiez) conceptul "Steve Irwin": pentru ca e viu. Viu in sens de pasionat, inflacarat, puternic, inconstient de curajos, caring, adica Animal.

In Noua Zeelanda am fost la un parc acvatic in care am intalnit-o si pe domnisoara din imagine. Nu as fi scris despre ea (blogul asta striga "Nimic despre oameni") si, de fapt, nici nu o fac. Unul dintre programele parcului este imprietenirea publicului cu Stingray-ul.


Animalul care, din mare nefericire, l-a omorat pe Steve e un Stingray. In timp ce le hranea pe cele 5 animale marine zburatoare, o aud pe educatoare (si-mi tresalta inima):

- "Do you know Steve Irwin?"
Toata lumea striga "Yeeeaaah". Dupa care urmeaza spectacolul despre care si vreau sa scriu aici.

Dupa cum vedeti in poza, domnisoara tine ceva in mana. Acest ceva este un barb, adica spinul din coada stingray-ului, cu care se apara, cand este atacata. Steve nu a atacat un Stingray, nici nu a vrut sa o ia in mana si sa o arate la camera, asa cum deja aud niste murmure in culise. A dat, insa, norocos cum era, de un Stingray in apa putin adanca, intr-o laguna de aia in care visam toti sa ajungem, cu nisip alb si apa azurie. Inotand aproape de ea, animalul s-a simtit amenintat si a aruncat cu coada.

In ziua in care am auzit ca a murit, cel mai mult m-a durut ca a fost injunghiat in inima. Parea un scenariu de telenovela, daca nu se intampla si in realitate. La cateva zile dupa incidentul lui Steve, un alt australian a fost intepat de un Stingray si nu a murit. Ba da, tot in inima. Singura diferenta e ca Steve a incercat sa isi scoata sageata din inima si, dupa cum am avut ocazia sa vad la parcul din Noua Zeelanda, barb ul are marginile ca de ferastrau, asa ca atunci cand e trasa afara, nu face decat sa spintece tesutul din care iese. Conationalul care a supravietuit a lesinat si a avut norocul sa se intervina imediat chirurgical, astfel incat a supravietuit.

M-a durut fizic cand am pus mana pe osul asta. Si am plans langa acavriu, uitandu-ma la ele. Am filmat si am fotografiat cozile tuturor, parca intr-o criza de isterie. Nu pot sa mint si sa spun ca le-am inteles. Sau ca mi-a placut de ele, desi aratau spectaculos. Nu le-am placut si nici nu le-am inteles. Asa cum nu am inteles nici cand mi-a fost mie sfasiata inima. Asa cum nu ai inteles nici tu, cand ai avut inima rupta in bucati.

Exista printre noi niste animale, asa ca albina facatoare-de-miere si ca ursul panda mancator-de-bambus, care sunt strapungatoare-de-inimi?

1 comment:

Antoaneta said...

In Grand Cayman si probabil si prin alte insule se organizeaza excursii unde poti sta in apa printre pisici de mare (un banc de nisip in cazul asta), le poti hrani si ele inoata pe langa tine si te mangaie cu trupul lor catifelat. Ghidul se joaca cu acul din coada, chiar il atinge cu buzele, pisicile de mare il folosesc numai cand se simt agresate. Pentru mine a fost o experienta frumoasa.