Vacanta in Venezuela (1) Guanaguanare Pescarusul care zambeste

Prima pasare pe care am vazut-o dupa ce am pashit pe tarmul Marii Caraibilor a fost un pescarus foarte galagios, care se evidentia sarind din pelican in pelican si cautandu-i in cioc. E cunoscut ca pescarusul care rade, pentru ca sunetele stridente pe care le scoate seamana cu un ras de copil.

Guanaguanare, cum am aflat ulterior ca se numeste, este un pescarus care apare pe tarm odata cu rasaritul soarelui si dispare abia dupa apus, in padurile de mangrove, unde isi adaposteste puii si cuibul. Intre orele 6 si 12 ale diminetii, singura lor grija este sa se tina (la propriu) de capul pelicanilor care pescuiesc, cu gandul ca or prinde si ei o bucatica dintr-un peste. De fiecare data cand pelicanul prinde un peste mic, cel putin 2 pescarusi guanaguanare ii sar pe cap, il ciugulesc de cioc si fac un zgomot infernal, de parca ar vrea sa il innebuneasca cu galagia, astfel incat sa dea drumul pestelui. Niciodata, dar absolut nici O data, nici un pelican nu reactioneaza agresiv. Desi aceasta vanatoare dureaza ore intregi si nu exista data in care pelicanul sa bage ciocul in apa dupa un peste si macar un guanagunare sa nu fie pe capul lui, ciugulindu-l si hulindu-l, pelicanii nu ii gonesc, nu ii ciupesc, nici macar nu scutura din pene, ca sa ii alunge.

Pe la ora 12, cand temperaturile ating 45 de grade, pelicanii se asaza pe pietre sau pe barci si se odihnesc. Atunci, pescarusii guanagunare raman fara rost. Sunt foarte abatuti, foarte dezolati, dezorientati, stau nemiscati pe plaja si scot din cand in cand cate un sunet razboinic, de parca ar spune: "hai, capul la fund!"

Asta a fost clipa in care am ales sa ma apropii si sa ii hranesc pe guanaguanare. Cu creveti, peste, alune si morcov fiert. Iata ce a iesit:

Cel mai frumos moment din toate a fost cand din zecile de pasari care zburau in jurul meu si piuiau s-a auzit un sunet puternic, distinctiv, cu multa personalitate. Parea cineva care isi revendica drepturile sau ma cearta pentru ce fac: era un guanaguanare schiop. "Schiopila", ca asa mi-a venit sa ii spun atunci. O baracuda ii mancase un picior. Am aflat mai tarziu ca multi dintre ei apuca soarta asta. Si ca exista in padure unii fara nici un picior, pe care ii ingrijesc iubitele sau copiii lor, care fac zeci de drumuri intr-o zi, de la mare in padurea de mangrove si inapoi, ca sa le duca in cioc cate un graunte sau o bucatica mica de peste.

Daca ar fi sa ii spun unui guanaguanare acum ceva, i-as spune: "Va rog sa imi pastrati secretul! Sa nu se afle niciodata ca, in ziua aia, la restaurant, v-am dat voua toata portia de shrimpi..."