Tuesday, October 30, 2007

3%, capitolul 3: Acasa



Borneo este – adica – insula in care s-a filmat “Anaconda”. Filmul ala cu Jennifer Lopez, in care o anaconda ii mananca pe toti cei aflati la bordul barcii, “along the river”.


Doar o mica nepotrivire: anaconda nu a trait niciodata in Borneo. In schimb, a trait candva omul, asa cum era el inainte sa iasa din padure.


Orang Utan inseamna Omul Padurii. Doar 3% in plus ne-a trebuit si iata-ne acum, oamenii oraselor, oamenii masinilor, oamenii armelor, oamenii care distrug padurile.

Probabil ca e greu sa intelegem in goana dupa bani sau dupa barbati-cu-bani ce legatura avem noi cu maimutele, dar sunt sigura ca daca am renunta la 1 din cei 3%, nu am mai fi singuri, nu ne-ar mai fi foame, nu ne-ar mai fi frica.


Orangutanul s-a nascut in copac...




... dintr-o mama care l-a tinut in brate, strans lipit de ea, zi si noapte, pentru macar primii 5 ani din viata. In acest timp a invatat sa se catere pe trunchiuri, sa “mearga” din creanga in creanga, sa manance si mai ales ce sa manance, sa isi faca cuib, dar, mai ales, sa iubeasca. Nu stiu cum suna si nici nu ma intereseaza foarte tare, numai ca la Sepilok Rehabilitation Orang Utan Center am invatat marea lectie despre iubire.

Am ajuns seara, pe la 6 si, din pacate, nu mai puteam intra in rezervatie. Orangutanii sunt hraniti de 2 ori pe zi de catre rangeri, o data la ora 10 dimineata si inca o data la ora 4, la amiaza. Banane, rambutan, bambus, lapte, niciodata carne sau dulciuri. Cei care vin sa manance inseamna ca nu sunt complet adaptati, inseamna ca depind inca de oameni, asta fiind unul dintre motivele pentru care stafful de la centru le permite turistilor sa stea in preajma orangutanilor, in timpul sesiunilor de hranire. Am adormit foarte greu, necajita ca e nevoie sa astept inca vreo 10 ore, ca sa pot sa ii vad.


A doua zi am fost surprinsa sa vad ca centrul nu era deloc o “gradina zoologica” sau un parc tematic, asa cum imi era teama ca o sa gasesc, ci o padure aparata din toate puterile, pentru ca oamenii ei sa nu fie exterminati, sa nu dispara pentru totdeauna.


Deosebit de ce vazusem pana atunci era ca, totusi, vizitatorii se purtau cu consideratie. Nu urlau, nu alergau, nu aruncau cu seminte. Se comportau de parca erau acasa. Zambeau, fotografiau, plecau.



Padurea si oamenii ei nu seamana cu nimic altceva: nu seamana cu “Cartile Junglei”, cu “Nemo”, cu “Anaconda” sau cu “Lord of the rings”. Oamenii de la bloc isi pierd graiul cand ajung “acasa”. De frica, de emotie, de bucurie sau, poate, au un deja-vu. Poate ca pornesc la drum, poate simt ca au ajuns, poate isi aduc aminte sau poate ca diferenta de 3% se estompeaza.


Rezervatia Sepilok OrangUtan Rehabilitation Center este “ca acasa”. “Ca” si nu “acasa”, pentru ca “doua picioare” a intrat candva in padure si le-a pus pe fug ape “patru picioare”. Acum, tot “doua picioare” incearca sa aduca inapoi “patru picioare”. In partea asta de padure, orangutanii sunt protejati: sunt tinuti sub supraveghere, sunt ingrijiti in caz de vatamare, sunt hraniti, sunt monitorizati, sunt ajutati sa nu dispara. Orfani nu s-au mai inregistrat de mult in zona, ceea ce reprezinta un semn bun, inseamna ca mamele nu mai sunt vanate. Nu se inregistreaza nici orangutani raniti, ceea ce inseamna ca “douapicioare” nu mai cauta maimute ca sa le vanda la albi, dar poate, in acelasi timp sa insemne si ca nu mai da gres.


In fiecare zi, la ora 10 si la ora 15, se aud batai de bambus in padure. Rangerii lovesc intre ele bucati de bambus, semnul de “masa e servita” pentru orangutanii neadaptati. Nu vin toti la masa. Cei care nu vin sunt bucuria ingrijitorilor, si nu pentru ca au mai putine guri de hranit, ci pentru ca asta inseamna ca si-au gasit acasa, nu mai au nevoie de om sau de ajutorul lui. Cei care apar la masa sunt ori neadaptatii, cei care nu reusesc sa isi procure hrana prin fortele proprii, ori iubaretii, cei care nu pot rezista fara afectiunea oamenilor.


Fiind crescuti si ingrijiti de oameni, vor avea nevoie toata viata de aceasta apropiere. Puii abandonati sfarsesc rapid si nu neaparat pentru ca nu se pot hrani, ci mai ales pentru ca nu au un piept de care sa se agate si in care sa auda cum bate o inima. Rangerul din imaginea urmatoare munceste la centru de 17 ani. 10 ani si i-a petrecut cu puii. Dupa 10 ani, sotia lui i-a zis “maimutele sau noi”. A fost nevoit sa renunte la munca cu puii si acum a fost mutat la centrul de informare turistica.




- Cum e sa tii in brate un pui de orangutan?

- E ca si cum ti-ai tine la piept copilul. Tin minte ca sotia mea era insarcinata si a venit intr-o zi la centru. Eu tocmai faceam ecografie la o femela gestanta in 6 luni. Sotia a scos rezultatele ei de la doctor si credeti-ma, nu stiam care e maimuta si care e copilul meu.

- Ce a ramas in sufletul dumneavoastra, dupa atatia ani de munca aici?

- Durere. De aia am si cerut transferul de la pui. De cate ori eliberam unul, nu mai eram om luni intregi. Plangeam nopti in sir, de asta mi-a si zis sotia mea la un moment dat ca vrea sa divorteze.

- De ce sufereati? Nu e normal sa le dati drumul?

- Stiti, e ca si cum te paraseste iubita. Nu ii iubesti ca pe copiii tai, ca iti dai seama ca sunt animale. Dar felul in care te iubesc ei pe tine, te fac sa te simti ca ti-ai pierdut marea iubire, de fiecare data cand ii eliberezi in padure. Nu am mai suportat.

- Va pare rau acum?

- Nu. Sunt mult mai linistit. Acum mai ajung si eu acasa. Pana acum, acasa pentru mine insemna padurea si orangutanii ei.



video

No comments: