3%, capitolul 4: Stramosii nostri

Darwin spune ca ne tragem din maimute. Asta inseamna ca un individ norocos si-a fortat conturul de maimuta si si-a pus numele “om”. Daca s-ar fi oprit aici, n-ar fi fost nici o problema.

Eu cred ca nu ne tragem dintr-un animal anume, ci ca omul este doar un alt animal. E adevarat, cu comportament deviant.

Pamantul poate sa duca toate animalele. In apa, in aer, in pamant sau sub pamant, fiecare are locul lui. Omul, insa, singurul animal al carui numar creste, pare ca nu incape, motiv pentru care incearca sa isi faca loc si in apa si in aer si in pamant, desi stie ca singurul loc care o sa ii ramana, de fapt, va fi sub pamant. Am incercat sa fac scuba-diving. Nu mi-a placut. Sau, cum se intampla si cu alte “prima data”, conteaza cu cine o faci. Instructorul care mi-a predate prima lectie m-a dus din prima la 15 metri adancime. Mi-a fost rau, frica, groaza. Nu mai vreau sa incerc. Si atunci si de multe ori de atunci, cand am facut snorkeling, ca sa vad pestii colorati, am simtit cum sunt in vizita. Ma simteam un pic jenata ca intru peste pesti asa, fara invitatie, ca fac valuri aiurea, ca nu pot sa spun “scuzati-ma”, fara sa imi intre apa in nas. Daca nu am fi doar un alt animal, pestii s-ar opri si s-ar minuna. S-ar uita, ar inota si s-ar uita din nou, uluiti ca vad minunea cu ochii, onorati ca le-a fost dat sa intalneasca omul. Dar nu, pestii se comporta in prezenta omului la fel cum se comporta cand vad un delfin, o caracatita, un calut de mare sau o broasca testoasa.

Broasca testoasa. Cred ca la noua Judecata de Apoi, Dumnezeu o sa vina sa faca un nou tur de scrutin: pe cine sa alegem sa fie “omul” pentru urmatoarele mii de ani, pe Pamant? Broasca testoasa o sa iasa din primul tur, fara eforturi.

In Turtle Island, in Malaezia, exista o crescatorie de broaste testoase. Oamenii ajuta femelele de broasca testoasa sa depuna oua, ulterior le colecteaza, le “planteaza” in nisip si cand eclozeaza puisorii, ii elibereaza in mare. Deci, si aici, broasca si puii ei se poarta cu omul de parca ar fi de-o seama. Din nou cred, mai cu seama in cazul broastelor, care traiesc cel mai mult dintre toate animalele inventate, ca daca omul ar fi ceva nemaivazut si nemaiintalnit, broasca ar lua-o la fuga sa anunte ca n-a trait degeaba 100 de ani: a intalnit Omul! Numai ca nu se intampla asa, dimpotriva, broasca sta langa om si naste. Si ii permite omului sa puna mana pe ouale fierbinti, proaspete, stiind ca asta inseamna o sansa in plus de supravietuire pentru puii ei.

Macacul poate fi maimuta lui Darwin. Daca e sa fie cineva stramosul omului, maimuta asta trebuie ca este, date fiind asemanarile perfecte. Macacii se purica fara incetare. Ce fac toti conducatorii auto in traffic? Se cauta in nas. Macacii fura telefoanele mobile din mainile turistilor. Iti smulg mancarea din mana. Te trag de par sau te musca, daca nu le dai ce vor sa aiba. Se imperecheaza oricand, oriunde si cu oricine. S-au intalnit cazuri in care masculul dominant a penetrat o catea care se intampla sa treaca prin teritoriul lui. Mai e nevoie sa dau exemple din lumea noastra?

Macacul se uita la om fara nici un pic de uimire. Se apropie de el fara teama, sta cu el la masa, ia mancare direct din mana lui, oare asa s-ar purta un animal, daca ar avea sansa unica sa dea nas in nas cu fiinta superioara? Nu, in mod clar ar deveni cucernica, ar tine privirea in pamant, ar simti nascandu-se dorinta arzatoare sa se faca om cand va fi mare.

Animalele nu sunt stramosii nostri. Sunt doar termenul de comparatie, care daca ar lipsi, nu am mai sti ce suntem. Noi suntem oameni, nu ca ele, animale.

Daca animalele nu ar fi existat, noi cine eram? Cum ne numeam? Fata de cine eram fiinta superioara?

3%, capitolul 3: Acasa

Borneo este – adica – insula in care s-a filmat “Anaconda”. Filmul ala cu Jennifer Lopez, in care o anaconda ii mananca pe toti cei aflati la bordul barcii, “along the river”.

Doar o mica nepotrivire: anaconda nu a trait niciodata in Borneo. In schimb, a trait candva omul, asa cum era el inainte sa iasa din padure.

Orang Utan inseamna Omul Padurii. Doar 3% in plus ne-a trebuit si iata-ne acum, oamenii oraselor, oamenii masinilor, oamenii armelor, oamenii care distrug padurile.

Probabil ca e greu sa intelegem in goana dupa bani sau dupa barbati-cu-bani ce legatura avem noi cu maimutele, dar sunt sigura ca daca am renunta la 1 din cei 3%, nu am mai fi singuri, nu ne-ar mai fi foame, nu ne-ar mai fi frica.

Orangutanul s-a nascut in copac...

... dintr-o mama care l-a tinut in brate, strans lipit de ea, zi si noapte, pentru macar primii 5 ani din viata. In acest timp a invatat sa se catere pe trunchiuri, sa “mearga” din creanga in creanga, sa manance si mai ales ce sa manance, sa isi faca cuib, dar, mai ales, sa iubeasca. Nu stiu cum suna si nici nu ma intereseaza foarte tare, numai ca la Sepilok Rehabilitation Orang Utan Center am invatat marea lectie despre iubire.

Am ajuns seara, pe la 6 si, din pacate, nu mai puteam intra in rezervatie. Orangutanii sunt hraniti de 2 ori pe zi de catre rangeri, o data la ora 10 dimineata si inca o data la ora 4, la amiaza. Banane, rambutan, bambus, lapte, niciodata carne sau dulciuri. Cei care vin sa manance inseamna ca nu sunt complet adaptati, inseamna ca depind inca de oameni, asta fiind unul dintre motivele pentru care stafful de la centru le permite turistilor sa stea in preajma orangutanilor, in timpul sesiunilor de hranire. Am adormit foarte greu, necajita ca e nevoie sa astept inca vreo 10 ore, ca sa pot sa ii vad.

A doua zi am fost surprinsa sa vad ca centrul nu era deloc o “gradina zoologica” sau un parc tematic, asa cum imi era teama ca o sa gasesc, ci o padure aparata din toate puterile, pentru ca oamenii ei sa nu fie exterminati, sa nu dispara pentru totdeauna.

Deosebit de ce vazusem pana atunci era ca, totusi, vizitatorii se purtau cu consideratie. Nu urlau, nu alergau, nu aruncau cu seminte. Se comportau de parca erau acasa. Zambeau, fotografiau, plecau.

Padurea si oamenii ei nu seamana cu nimic altceva: nu seamana cu “Cartile Junglei”, cu “Nemo”, cu “Anaconda” sau cu “Lord of the rings”. Oamenii de la bloc isi pierd graiul cand ajung “acasa”. De frica, de emotie, de bucurie sau, poate, au un deja-vu. Poate ca pornesc la drum, poate simt ca au ajuns, poate isi aduc aminte sau poate ca diferenta de 3% se estompeaza.

Rezervatia Sepilok OrangUtan Rehabilitation Center este “ca acasa”. “Ca” si nu “acasa”, pentru ca “doua picioare” a intrat candva in padure si le-a pus pe fug ape “patru picioare”. Acum, tot “doua picioare” incearca sa aduca inapoi “patru picioare”. In partea asta de padure, orangutanii sunt protejati: sunt tinuti sub supraveghere, sunt ingrijiti in caz de vatamare, sunt hraniti, sunt monitorizati, sunt ajutati sa nu dispara. Orfani nu s-au mai inregistrat de mult in zona, ceea ce reprezinta un semn bun, inseamna ca mamele nu mai sunt vanate. Nu se inregistreaza nici orangutani raniti, ceea ce inseamna ca “douapicioare” nu mai cauta maimute ca sa le vanda la albi, dar poate, in acelasi timp sa insemne si ca nu mai da gres.

In fiecare zi, la ora 10 si la ora 15, se aud batai de bambus in padure. Rangerii lovesc intre ele bucati de bambus, semnul de “masa e servita” pentru orangutanii neadaptati. Nu vin toti la masa. Cei care nu vin sunt bucuria ingrijitorilor, si nu pentru ca au mai putine guri de hranit, ci pentru ca asta inseamna ca si-au gasit acasa, nu mai au nevoie de om sau de ajutorul lui. Cei care apar la masa sunt ori neadaptatii, cei care nu reusesc sa isi procure hrana prin fortele proprii, ori iubaretii, cei care nu pot rezista fara afectiunea oamenilor.

Fiind crescuti si ingrijiti de oameni, vor avea nevoie toata viata de aceasta apropiere. Puii abandonati sfarsesc rapid si nu neaparat pentru ca nu se pot hrani, ci mai ales pentru ca nu au un piept de care sa se agate si in care sa auda cum bate o inima. Rangerul din imaginea urmatoare munceste la centru de 17 ani. 10 ani si i-a petrecut cu puii. Dupa 10 ani, sotia lui i-a zis “maimutele sau noi”. A fost nevoit sa renunte la munca cu puii si acum a fost mutat la centrul de informare turistica.

- Cum e sa tii in brate un pui de orangutan?

- E ca si cum ti-ai tine la piept copilul. Tin minte ca sotia mea era insarcinata si a venit intr-o zi la centru. Eu tocmai faceam ecografie la o femela gestanta in 6 luni. Sotia a scos rezultatele ei de la doctor si credeti-ma, nu stiam care e maimuta si care e copilul meu.

- Ce a ramas in sufletul dumneavoastra, dupa atatia ani de munca aici?

- Durere. De aia am si cerut transferul de la pui. De cate ori eliberam unul, nu mai eram om luni intregi. Plangeam nopti in sir, de asta mi-a si zis sotia mea la un moment dat ca vrea sa divorteze.

- De ce sufereati? Nu e normal sa le dati drumul?

- Stiti, e ca si cum te paraseste iubita. Nu ii iubesti ca pe copiii tai, ca iti dai seama ca sunt animale. Dar felul in care te iubesc ei pe tine, te fac sa te simti ca ti-ai pierdut marea iubire, de fiecare data cand ii eliberezi in padure. Nu am mai suportat.

- Va pare rau acum?

- Nu. Sunt mult mai linistit. Acum mai ajung si eu acasa. Pana acum, acasa pentru mine insemna padurea si orangutanii ei.

Orang Utan - cea mai mare reusita a lui Dumnezeu

Sunt inca in Malaezia. In fiecare zi in care am fost sa vad orangutani, ceva miraculos s-a intamplat. In fiecare zi. Voluntarii si rangerii mi-au zis intr-o zi: nimeni, nicaieri, nu a surprins pe pelicula secventele pe care le-ai filmat, pentru ca nimeni nu a avut rabdare sa stea cu ei atat de mult. Nu conteaza, nu am nici un merit: ei au toate meritele. Astea sunt minunile lumii. Ale lumii vii si asa cum am vrea sa fii...

Asteptati-ma. Voi povesti lucruri absolut incredibile despre animale. Incredibil. Cred ca am rostit cuvantul "incredibil" de sute de ori de cand am ajuns aici.

Plec la urangutani

Miercuri plec la urangutani.

In toata lumea noastra mare, AMR 50,000 in Borneo si 7,500 in Sumatra (Indonezia). Nu prescurtati niciodata orang-hutan in "orang", pentru ca este total gresit. "Orang" inseamna persoana.

Mi-as dori sa ajung in padurea lor si sa pot sa mangai un pui orfan. Ma astept sa imi scrie din nou "admiratorii" sa ma certe ca de ce nu ajut un copil orfan? Pentru ca sansele ca un copil orfan sa devina rau cand va fi mare sunt considerabil PESTE sansele ca un urangutan sa devina rau cand va fi mare. Daca va mai ajunge vreodata mare... Daca nu cumva un copil ajuns mare va decide sa taie si restul de padure, restul ala in care un pui de urangutan tocmai se gandeste ce-vrea-sa-devina-cand-o-sa-fie-mare?

M-am hotarat sa scriu acest post, pentru ca nu stiu daca ma voi mai intoarce vreodata. Pornesc intr-un drum initatic, si nu glumesc aproape deloc. Ma duc sa vad una dintre speciile care se deosebesc de om cu doar 3% (din ADN). Poate ca restul de 3% pe care il avem noi in plus inseamna Oribil si Murdar (OM), inseamna Odios si Macabru, inseamna Ostil si Malign. Mi-e teama sa nu gasesc in padurea din Borneo omul, asa cum mi-as fi dorit sa fim.

Sa stam doar in copaci, ca sa ne simtim superiori.
Sa mancam numai fructe si seminte si nu animale, ca sa dam un exemplu bun copiilor nostri (altfel de ce sa nu ne manance si ei pe noi, cand vor fi mari, daca asta au vazut la parintii lor?).
Sa ne plimbam din creanga in creanga, fara sa "facem plinul".
Sa ne punem o frunza deasupra capului atunci cand ploua.
Sa ne construim in fiecare noapte un alt cuib, ca sa innoptam in el. Noaptea urmatoare sa ne facem altul sau sa innoptam in cel pe care tocmai l-a parasit un "coleg" cu o noapte inainte.
Sa ne tinem copiii in spinare pana la 8 ani, ca sa ii invatam tot ce trebuie sa stie "pentru primul pas". Sau sa facem ca balenele: imediat dupa ce nastem, sa il manam cu boticul spre suprafata apei, ca sa respire pentru prima oara. Sau ca vidrele: sa stam intr-o pozitie anevoioasa, cu burtica in sus si spinarea in apa, doar ca sa ne purtam puiul pe burta, pana invata sa inoate.

Sa ne spuna lumea "maimute" si sa fim mandri de asta...

Puteti sa vedeti traseul aici.


Plec la urangutani si, daca ma intorc, promit sa va invat cum eram inainte sa fim oameni.