3%, capitolul 3: Acasa

Borneo este – adica – insula in care s-a filmat “Anaconda”. Filmul ala cu Jennifer Lopez, in care o anaconda ii mananca pe toti cei aflati la bordul barcii, “along the river”.

Doar o mica nepotrivire: anaconda nu a trait niciodata in Borneo. In schimb, a trait candva omul, asa cum era el inainte sa iasa din padure.

Orang Utan inseamna Omul Padurii. Doar 3% in plus ne-a trebuit si iata-ne acum, oamenii oraselor, oamenii masinilor, oamenii armelor, oamenii care distrug padurile.

Probabil ca e greu sa intelegem in goana dupa bani sau dupa barbati-cu-bani ce legatura avem noi cu maimutele, dar sunt sigura ca daca am renunta la 1 din cei 3%, nu am mai fi singuri, nu ne-ar mai fi foame, nu ne-ar mai fi frica.

Orangutanul s-a nascut in copac...

... dintr-o mama care l-a tinut in brate, strans lipit de ea, zi si noapte, pentru macar primii 5 ani din viata. In acest timp a invatat sa se catere pe trunchiuri, sa “mearga” din creanga in creanga, sa manance si mai ales ce sa manance, sa isi faca cuib, dar, mai ales, sa iubeasca. Nu stiu cum suna si nici nu ma intereseaza foarte tare, numai ca la Sepilok Rehabilitation Orang Utan Center am invatat marea lectie despre iubire.

Am ajuns seara, pe la 6 si, din pacate, nu mai puteam intra in rezervatie. Orangutanii sunt hraniti de 2 ori pe zi de catre rangeri, o data la ora 10 dimineata si inca o data la ora 4, la amiaza. Banane, rambutan, bambus, lapte, niciodata carne sau dulciuri. Cei care vin sa manance inseamna ca nu sunt complet adaptati, inseamna ca depind inca de oameni, asta fiind unul dintre motivele pentru care stafful de la centru le permite turistilor sa stea in preajma orangutanilor, in timpul sesiunilor de hranire. Am adormit foarte greu, necajita ca e nevoie sa astept inca vreo 10 ore, ca sa pot sa ii vad.

A doua zi am fost surprinsa sa vad ca centrul nu era deloc o “gradina zoologica” sau un parc tematic, asa cum imi era teama ca o sa gasesc, ci o padure aparata din toate puterile, pentru ca oamenii ei sa nu fie exterminati, sa nu dispara pentru totdeauna.

Deosebit de ce vazusem pana atunci era ca, totusi, vizitatorii se purtau cu consideratie. Nu urlau, nu alergau, nu aruncau cu seminte. Se comportau de parca erau acasa. Zambeau, fotografiau, plecau.

Padurea si oamenii ei nu seamana cu nimic altceva: nu seamana cu “Cartile Junglei”, cu “Nemo”, cu “Anaconda” sau cu “Lord of the rings”. Oamenii de la bloc isi pierd graiul cand ajung “acasa”. De frica, de emotie, de bucurie sau, poate, au un deja-vu. Poate ca pornesc la drum, poate simt ca au ajuns, poate isi aduc aminte sau poate ca diferenta de 3% se estompeaza.

Rezervatia Sepilok OrangUtan Rehabilitation Center este “ca acasa”. “Ca” si nu “acasa”, pentru ca “doua picioare” a intrat candva in padure si le-a pus pe fug ape “patru picioare”. Acum, tot “doua picioare” incearca sa aduca inapoi “patru picioare”. In partea asta de padure, orangutanii sunt protejati: sunt tinuti sub supraveghere, sunt ingrijiti in caz de vatamare, sunt hraniti, sunt monitorizati, sunt ajutati sa nu dispara. Orfani nu s-au mai inregistrat de mult in zona, ceea ce reprezinta un semn bun, inseamna ca mamele nu mai sunt vanate. Nu se inregistreaza nici orangutani raniti, ceea ce inseamna ca “douapicioare” nu mai cauta maimute ca sa le vanda la albi, dar poate, in acelasi timp sa insemne si ca nu mai da gres.

In fiecare zi, la ora 10 si la ora 15, se aud batai de bambus in padure. Rangerii lovesc intre ele bucati de bambus, semnul de “masa e servita” pentru orangutanii neadaptati. Nu vin toti la masa. Cei care nu vin sunt bucuria ingrijitorilor, si nu pentru ca au mai putine guri de hranit, ci pentru ca asta inseamna ca si-au gasit acasa, nu mai au nevoie de om sau de ajutorul lui. Cei care apar la masa sunt ori neadaptatii, cei care nu reusesc sa isi procure hrana prin fortele proprii, ori iubaretii, cei care nu pot rezista fara afectiunea oamenilor.

Fiind crescuti si ingrijiti de oameni, vor avea nevoie toata viata de aceasta apropiere. Puii abandonati sfarsesc rapid si nu neaparat pentru ca nu se pot hrani, ci mai ales pentru ca nu au un piept de care sa se agate si in care sa auda cum bate o inima. Rangerul din imaginea urmatoare munceste la centru de 17 ani. 10 ani si i-a petrecut cu puii. Dupa 10 ani, sotia lui i-a zis “maimutele sau noi”. A fost nevoit sa renunte la munca cu puii si acum a fost mutat la centrul de informare turistica.

- Cum e sa tii in brate un pui de orangutan?

- E ca si cum ti-ai tine la piept copilul. Tin minte ca sotia mea era insarcinata si a venit intr-o zi la centru. Eu tocmai faceam ecografie la o femela gestanta in 6 luni. Sotia a scos rezultatele ei de la doctor si credeti-ma, nu stiam care e maimuta si care e copilul meu.

- Ce a ramas in sufletul dumneavoastra, dupa atatia ani de munca aici?

- Durere. De aia am si cerut transferul de la pui. De cate ori eliberam unul, nu mai eram om luni intregi. Plangeam nopti in sir, de asta mi-a si zis sotia mea la un moment dat ca vrea sa divorteze.

- De ce sufereati? Nu e normal sa le dati drumul?

- Stiti, e ca si cum te paraseste iubita. Nu ii iubesti ca pe copiii tai, ca iti dai seama ca sunt animale. Dar felul in care te iubesc ei pe tine, te fac sa te simti ca ti-ai pierdut marea iubire, de fiecare data cand ii eliberezi in padure. Nu am mai suportat.

- Va pare rau acum?

- Nu. Sunt mult mai linistit. Acum mai ajung si eu acasa. Pana acum, acasa pentru mine insemna padurea si orangutanii ei.

Plec la urangutani

Miercuri plec la urangutani.

In toata lumea noastra mare, AMR 50,000 in Borneo si 7,500 in Sumatra (Indonezia). Nu prescurtati niciodata orang-hutan in "orang", pentru ca este total gresit. "Orang" inseamna persoana.

Mi-as dori sa ajung in padurea lor si sa pot sa mangai un pui orfan. Ma astept sa imi scrie din nou "admiratorii" sa ma certe ca de ce nu ajut un copil orfan? Pentru ca sansele ca un copil orfan sa devina rau cand va fi mare sunt considerabil PESTE sansele ca un urangutan sa devina rau cand va fi mare. Daca va mai ajunge vreodata mare... Daca nu cumva un copil ajuns mare va decide sa taie si restul de padure, restul ala in care un pui de urangutan tocmai se gandeste ce-vrea-sa-devina-cand-o-sa-fie-mare?

M-am hotarat sa scriu acest post, pentru ca nu stiu daca ma voi mai intoarce vreodata. Pornesc intr-un drum initatic, si nu glumesc aproape deloc. Ma duc sa vad una dintre speciile care se deosebesc de om cu doar 3% (din ADN). Poate ca restul de 3% pe care il avem noi in plus inseamna Oribil si Murdar (OM), inseamna Odios si Macabru, inseamna Ostil si Malign. Mi-e teama sa nu gasesc in padurea din Borneo omul, asa cum mi-as fi dorit sa fim.

Sa stam doar in copaci, ca sa ne simtim superiori.
Sa mancam numai fructe si seminte si nu animale, ca sa dam un exemplu bun copiilor nostri (altfel de ce sa nu ne manance si ei pe noi, cand vor fi mari, daca asta au vazut la parintii lor?).
Sa ne plimbam din creanga in creanga, fara sa "facem plinul".
Sa ne punem o frunza deasupra capului atunci cand ploua.
Sa ne construim in fiecare noapte un alt cuib, ca sa innoptam in el. Noaptea urmatoare sa ne facem altul sau sa innoptam in cel pe care tocmai l-a parasit un "coleg" cu o noapte inainte.
Sa ne tinem copiii in spinare pana la 8 ani, ca sa ii invatam tot ce trebuie sa stie "pentru primul pas". Sau sa facem ca balenele: imediat dupa ce nastem, sa il manam cu boticul spre suprafata apei, ca sa respire pentru prima oara. Sau ca vidrele: sa stam intr-o pozitie anevoioasa, cu burtica in sus si spinarea in apa, doar ca sa ne purtam puiul pe burta, pana invata sa inoate.

Sa ne spuna lumea "maimute" si sa fim mandri de asta...

Puteti sa vedeti traseul aici.


Plec la urangutani si, daca ma intorc, promit sa va invat cum eram inainte sa fim oameni.

Dos Mosquises: insula pe care traiesc numai pui de testoase

Isla de Dos Mosquises se afla in arhipelagul Los Roques (sau Lo Roque, cum zic localnicii), in Venezuela. Accesul oamenilor nu este permis decat 2 zile pe saptamana si atunci doar daca sunt sub 31 de vizitatori.
Ghidul care ne-a intampinat era un tanar proaspat absolvent de medicina veterinara, care alesese sa paraseasca haoticul Caracas pentru o viata imobila pe insula asta indepartata. Fara lumina, fara apa dulce, intr-o cutie din lemn care servea drept casa.
Ne-a aratat 3 tank-uri cu testoase de diferite specii, ne-a spus povestea lor si ne-a invitat spre iesire. Am insistat sa imi arate si mie un pui de testoasa, pentru ca n-am vazut niciodata si am venit de la vreo 20,000 de km departare ca sa ii vad. Cu deferenta, m-a invitat din nou sa ies, motivand ca evita cat pot sa obisnuiasca puii cu prezenta umana, tocmai ca sa ii salveze de la moarte (principala cauza pentru care se aflau aici, in rezervatie si nu in mediul lor natural, adica pe plaja). Am iesit ingandurata si trista, dar cu un puternic sentiment de empatie pentru regulile pe care tocmai le respectam.





Insa... in cateva secunde, ghidul a iesit din incinta si au intrat doi ingrijitori, pe care am ramas sa ii pandesc, ca sa vad ce inseamna sa lucrezi intr-o rezervatie. Ce am vazut si ce am trait a fost pur si simplu uluitor. In jur de 15 tancuri, aproximativ 350 de turtles, toata sub 1 an de varsta, pe care ingrijitorii le luau una cate una si le spalau cu peria, pregatindu-le sa le fie schimbata apa. Aceasta operatiune avea loc o data la 2 zile si s-a dovedit a fi cea mai neasteptata indeletnicire fata de ce gandeam eu ca se intampla intr-un astfel de sanctuary.
M-am simtit ca Nica la furat cirese, cand m-a vazut unul dintre cei doi si m-a intrebat daca vreau sa ii ajut. Daca vreau! As fi ramas acolo 1 an sa ii ajut...




Iata cum i-am ajutat:

Exista o tehnica pe care trebuie sa o stapanesti ca sa speli broastele: sa le tii exact de a incheietura aripioarelor anterioare. Altfel, te musca sau te poti rani rau in coltii cornosi dimprejurul carapacei. Le spalam cu peria, le asezam in niste ladite (in care imediat adormeau), le spalam rezervoarele, puneam apa noua din mare si le introduceam din nou in "casutele" lor.

Numai puii, adica cei care aveau doar 1 luna de viata, nu i-am spalat cu peria. Peria era de 3 ori mai mare decat ei. I-am mangaiat pe fiecare dintre ei pe carapace si am facut un lucru de care mi-e rusine acum si pentru care m-ar fi dat afara un specialist biolog: am pupat mai mult de jumatate dintre ele, cand le treceam dintr-un bazin in altul... Dar asa, stiu sigur ca o sa traiesc cel putin 100 de ani de acum inainte, pentru ca macar o broscuta din cei 59 de pui va pastra urmele buzelor sau ale mainilor mele pe carapacea ei.

De ce o rezervatie? Pentru ca din 100.000 de pui care ies din oua, reusesc sa supravietuiasca 2 (doi)! Nu o sa detaliez acum de ce , pentru ca probabil a vazut toata lumea documentarele de pe Animal Planet. O sa spun doar ca, in drumul nostru inapoi, cu barca, localnicii au oprit ca sa prinda o broasca testoasa sau un caracol (ambele interzise prin lege sa fie vanate, mai ales in arhipelagul asta, care e considerat parc natural, mai ales aici, langa insula in care testoasele erau crescute, tocmai ca sa scape de la a fi pradate! Broasca nu au prins, scoica da.

Cum omorati broasca, pentru a o putea gati?

Ii retezam capul si dupa aia lovim carapacea pana se sparge...

(C) Foto: Bradut Florescu

Daca nu ar mai fi omul, probabil ca tot nu ar avea o soarta mai buna. Schimbarea de clima ameninta supravietuirea. Daca temperatura creste numai cu 2 ºC, vor aparea mai multe femele decat masculi. Daca temperatura creste cu 4 ºC, masculii vor fi eliminati definitiv.

LiBearty - o sansa pentru ursi! In memoria ursoaicei Maia

Mi-as dori ca oamenii... de fapt, cateodata mi-as dori ca oamenii sa nu mai fie deloc. Dar ma intreb: si cine ar mai chinui animalele?
Caini legati in lant, cai loviti cu biciul, pui de pisica inecati in cada, manji loviti in cap cu toporul, ursi tinuti in custi pana se automutileaza, porci injunghiati de Craciun.
Ursi care costa 15,000 € bucata ca sa stea sa ii impusti cu luneta fix intre ochi. Dar sa nu credem ca oamenii nu sunt chinuiti si ei. Nu, Doamne fereste! Africanii, care nu costa nimic, se ofera voluntar ca prada pentru marii bogatasi occidentali, care ii fugaresc prin savana si ii ciuruie cu mitralierele. In schimbul vietilor lor, familiile primesc de mancare. Bine, dar africanii sunt oricum niste animale...

Exista animale si printre oameni. Un animal este Jane Goodall, care s-a izolat in Uganda, ca sa salveze cimpanzei. Un animal este Jim Cronin care, de 20 de ani, salveaza maimute abuzate de oameni. Steve Irwin este un animal celebru, care a trait printre crocodili si a murit printre animale. Cristina Lapis este si ea un animal. De 10 ani se lupta cu oamenii ca sa salveze ursii din Romania. Si pentru ca e un animal, a reusit!

Libearty este prima rezervatie din Romania si cea mai mare din Europa, pentru reabilitarea ursilor de care isi bat joc oamenii. La circ, unde ii imbraca in rochite si pantaloni si ii pun sa mearga pe bicicleta. La restaurante, unde ii inchid in custi de 2/2m, ca sa aiba la ce se hlizi copiii, cat mananca parintii. La gradini zoologice, unde ursii ajung sa isi manance labele, ca sa scape din betonul umed, intunecos si greu mirositor. Chiar si de pe langa casele oamenilor, unde ursii sunt tinuti in lanturi groase, ca sa nu mai constituie un pericol, noaptea, cand oamenii fac un gratar in padure si coboara ursul ademenit de mirosul de carne fripta.

O sa scriu mult despre ce a reusit femeia asta sa faca in mijlocul padurii. Si despre cat de fericiti sunt ursii, care se urca in copaci, ca sa vada din vreme cand vine salvatoarea lor. Si despre cum oamenii cer bani multi, ca sa elibereze ursii pe care ii detin/retin. Si despre cum lumea va fi intr-o zi mai buna, cand o sa ramana numai animalele pe pamant. Animalele ele si animalele noi.